Sunt o tipă normală şi fac lucruri obişnuite. Râd la o glumă bună, plâng când nu trebuie să plâng. Mă trezesc la ore matinale, deşi adorm greu. Mă spăl pe mâini, pe faţă, pe dinţi şi aplic rimel când simt că am chef să-mi încarc ploapele. Citesc presa şi îmi trimit nava cu tot cu piraţi să caute diamante. Fumez o ţigară, mă uit cum fumul se plimbă pe sub pupile. Îmi iau cheile, cobor cu liftul, ajung la buticul cu ziare şi îmi cumpăr cartea ieftină şi bună: „o carte pe care trebuie s-o ai în bibliotecă”. Intru în supermarket, cumpăr o pâine, ies din supermarket, bag cartela in cutia de interfon, iau liftul, mă aşez pe scaun şi pun cartea lângă celelalte.
Banal.
Însă în tot acest interval, gândesc. E ceva normal şi se întâmplă multora, dar mie îmi place să-mi vorbesc fără cuvinte sau şoapte. Mulţi mi-ar recomanda un halat alb, alţii o cămaşă nu chiar confortabilă, dar unii mă imploră să le afle.
Şi pentru că în scenariul imaginaţiei mele orice acţiune este posibilă şi orice realizare este inhibată, am devenit treptat cel mai mare fan al lui Creangă şi m-am suprapus personajelor drobului de sare. Da! Asta sunt azi. Femeia bocitoare cu privirea fixă înspre un bulgăre mare de pericol ce ar putea provoca o nenorocire.
Tot banal?
Cu nesiguranţa pe umeri şi spasmele în stomac trag cu ochiul la vitrinele magazinelor ce ascund atâtea lucruri fără folos ce mi-ar trebui. De ce atâtea haine fandosite şi tocuri netocite când pe vremuri se purta doar o frunză? Ne place să ne sufocam porii ca să fim siguri că nu pierdem nimic ce au alţii. E o mitocanie de cârd pe care o adorăm când ni se transmite şi ne umflăm în pene când o dăm mai departe.
Intru, verificând a treia oară banii din portofel, într-un magazin alimentar. Mi s-a întâmplat odată să-mi schimb pantalonii şi să iau alţii cu buzunarele rupte şi după ce mi-am umplut coşul, la casa de marcat am realizat cu stupoare că ... mi-am schimbat pantalonii.
După un scurt inventar al celor care nu-ţi aduc fericirea, mi-am scos lista din buzunar şi am început să caut: pâine feliată albă (dar de ce? nu puteam s-o feliez şi eu? Asta e! Un muşchi în plus nebăgat în seamă.), cremă de unt cu cele mai alese verdeţuri (ori cremă, ori unt? Şi pot culege două fire de mărar din punga de la congelator. E pus pentru iarnă.), carne de pui presată (şi găina are o limită!), o cola (dependentă de acid şi cofeină), o ciocolată cu rom (de parcă n-aş putea să mănânc ciocolată şi să beau o gură de rom după) şi două 3 în 1 (asta mă scuteşte să cheltuiesc banii pentru o pungă de cafea, una de zahăr şi o sticlă cu lapte, inteligentă mişcare). Astfel, am înlocuit statul la pândă printre copaci şi mărăcini, vânatul, pietrele de cremene şi folosirea ceaunului. Ce viaţă simplă! Ce viaţă nesănătoasă şi puturoasă!
Evoluţie se numeşte.
Şi dacă aş enumera toate condiţiile şi facilităţile secolului 21 m-aş plictisi şi m-aş ucide cu nonsensul lor.
Cu tot aceleaşi emoţii îmi grăbesc pasul spre casă uitându-mă parcă la toate feţele din jurul meu curioase parcă la felul în care le privesc.
Mi-a plăcut nonsensul lucrurilor care se spune dau sens de care nu avem nevoie în viața noastră. Da ar trebui să ți se pună o cămașă cu mîneci lungi legate la spate cu nojițe și să fii închisă în lumea celor care dau valoare cuvântului.
RăspundețiȘtergere