Azi-noapte mă băteam cu fulgi de zăpadă calzi.
Eram printre prieteni vechi, iar mama îmi făcea cazemată. Era albă. Eu eram fericită şi nu-mi era frig, deşi tălpile mi le purtam goale. Vedeam, totusi, cu coada ochiului pericolul prăpastiei lângă care ne jucam. Un pas greşit şi pluteam cu zâmbetul pe buze. Ciudat era că nimeni nu ştia sau nu-i păsa de limita terenului de joacă. Doar mie.
Ţintele erau alese aleatorii şi până să fie lovite, bulgării se preschimbau în crini.
Eram copil şi tare mi-era dor să mai simt asta.
Cuprinsă de o încântare şi o împlinire de care nu mai ştiam a exista vreodată, îi dărâmam mamei zidul alb pe care tot mi-l înălţa. Tăcută, ea îşi relua banala joacă de a mă proteja.
Într-un târziu, am dărâmat din nou cazemata albă şi caldă, iar mama a început să plângă.
De-odată, din mult prea multe direcţii, veneau săgeţi din cozi de trandafiri, iar spinii mi se încurcau prin păr. Şi mama tot plângea, dar pe trupul ei spinii se topeau şi din ei zburau fluturi galbeni. Era nemuritoare, era un scut, un izvor de viaţă de lângă ştiai oricând să-ţi iei zborul.
Şi-a ridicat mâinile, şi-a întins braţele ca şi cum ar cuprinde Cerul, doar ca să mă apere de resturi de trandafiri. Cu capul aplecat şi trupul în formă de crucifix îmi era o cazemată vie în calea spinilor ce nu se topeau de mine.
Am închis ochii şi mi-am cuprins genunchii cu palmele.
Parcă voiam să mă odihnesc, parcă voiam doar să fug, să mă ascund de mine şi de toţi trandafirii, de fluturi şi de neputinţa de care dădeam dovadă în faţa spinilor.
Cu fiecare secundă eram mai uşoară, cu fiecare minut era mai linişte, dar mi-era frig şi simţeam un gol.
Pluteam deasupra prăpastiei şi doar îmi doream să cobor mai repede din cauza atâtor cazemate sfărâmate.
Asemeni unui fluture galben, am căutat cel mai înflorit câmp cu flori unde să-mi odihnesc aripile.
În dimineaţa următoare ningea pentru prima dată după trei ani.
